VERSUL VIU


Când stropi de viaţă în mare taină,
Mă stropesc cu farmecul iubirii.
Şi-ating a inimii mele coardă,
Se aprinde flacăra nemuririi.

Când sorb uşor din izvorul vieţii,
Cuvântul are miezul mai dulce.
Iar soarele risipeşte negura ceţii...
Şi zorii mai aproape mi-i aduce.

Cuvântul văpaie din lumină sfântă,
Prinde puls... în versul ce se leagă.
Şi fiecare slovă din iubire cuvântă,
Ca inima... iertarea să-nțeleagă.

Şi ca o mantie fină de lumină lină,
Învăluie sufletu-n dulce mângâiere,
Cu bruma de pace ce dureri alină,
În rugă arzătoare, ce urcă cu putere.

Poezia... sufletul mi-l descătușează,
Cuvintele curg în sunete armonioase.
Iar lumina cu iubirea se îmbrățișează,
Dând puls viu... stihurilor laborioase.

Sufletul meu ca o foaie de hârtie,
Strânge rând cu rând... versul viu.
Vibrează în armonioasă poezie,
Cum se împletesc, însă, nu ştiu.

Dar se leagă strâns una de alta,
Colectând al iubirii divine comori.
Inspirația divină mânuiește dalta...
Să iasă la lumină eterne splendori.

Amin!